Impozite și contribuții pentru munca remote din afara României: ce riscuri sunt -

Mii de fondatori și angajați români aleg să-și desfășoare activitatea din țări precum Portugalia, Spania, Thailanda sau Mexic, fiind costurile mai mici ale vieții și de o calitate mai bună a traiului. Această schimbare aduce însă în prim-plan o altă realitate fiscală: în ce țară se plătesc impozitele și contribuțiile sociale atunci când munca este prestată în altă jurisdicție decât cea a angajatorului? Dincolo de avantajele vieții la distanță, se ascund riscuri fiscale majore care pot duce la penalități, duble impozitări sau chiar sancțiuni penale. În 2023, peste 140.000 de români lucrau remote pentru firme din afara României sau pentru companii românești din alte țări, potrivit datelor furnizate de ANAF și Eurostat. Însă o bună parte dintre aceștia nu declară veniturile corect sau nu își înregistrează rezidența fiscală conform legislației. Problema devine mai acută în cazul fondatorilor de start-upuri care își conduc afacerile din afara granițelor, fără să își reloce efectiv și firmele. Fiscul, în ambele țări, poate interveni. Iar consecințele sunt mai complicate decât se crede la prima vedere.

Rezidența fiscală: centrul de greutate al oricărui conflict fiscal internațional
Primul pas în înțelegerea riscurilor fiscale este stabilirea clară a rezidenței fiscale a persoanei. Conform Codului Fiscal din România, o persoană este considerată rezidentă fiscal dacă are domiciliul în România, centrul intereselor vitale aici sau este prezentă în țară mai mult de 183 de zile într-un an calendaristic. Dacă un angajat sau fondator român pleacă din țară, dar nu notifică ANAF prin formularul “Chestionar pentru stabilirea rezidenței fiscale a persoanei fizice la plecarea din România”, riscă să fie considerat în continuare rezident fiscal român și să fie impozitat integral pe veniturile obținute, indiferent de țara din care lucrează. Mulți freelanceri sau angajați remote nu cunosc această obligație, ceea ce duce la acumularea de datorii fiscale neintenționate. Pe de altă parte, țara gazdă poate considera că persoana a devenit rezident fiscal acolo, ceea ce duce la situații de dublă impozitare. În lipsa aplicării corecte a convențiilor de evitare a dublei impuneri, contribuabilul poate ajunge să plătească impozite în ambele țări. România are astfel de convenții semnate cu peste 80 de state, însă aplicarea lor nu este automată. Ea necesită o documentație riguroasă, adeverințe fiscale și traduceri legalizate. Efortul birocratic nu este de neglijat, dar evită situații neplăcute și costisitoare.

Munca remote pentru companii românești: unde se datorează taxele?
Situația în care un român lucrează din afara țării pentru o companie înregistrată în România este printre cele mai frecvente, dar și cele mai înșelătoare din punct de vedere fiscal. Angajatorul român continuă să rețină contribuțiile și impozitul pe salariu ca și cum angajatul ar fi în România, însă dacă angajatul lucrează dintr-o altă țară pentru mai mult de 183 de zile, acesta poate deveni rezident fiscal în statul respectiv. Acest lucru creează o situație în care autoritățile fiscale din țara gazdă pot cere taxe suplimentare sau pot contesta dreptul exclusiv al României de a impozita acel venit. În Portugalia, de exemplu, autoritățile fiscale au intensificat controalele asupra celor care lucrează remote pentru firme din străinătate, mai ales în regiunile Algarve și Lisabona, populare printre români. Conform unei estimări realizate de Deloitte în 2024, peste 25% dintre contribuabilii români care lucrau remote în afara țării nu își declarau veniturile în țara gazdă. Această lipsă de conformare crește riscul de audit fiscal și de sancțiuni. Soluția o reprezintă fie încheierea unui contract de prestări servicii, fie aplicarea regimului de detașare temporară cu aviz A1 – însă aceste opțiuni presupun o analiză juridică riguroasă.

Ce se întâmplă cu contribuțiile sociale? Asigurările de sănătate și pensie în pericol
Unul dintre cele mai ignorate riscuri ale muncii remote din străinătate este pierderea protecției sociale din România. Dacă un angajat nu este detașat oficial prin formularul A1 (emis de Casa Națională de Pensii), nu mai beneficiază de contribuții sociale plătite în România, ceea ce afectează inclusiv pensia, concediile medicale și asigurarea de sănătate. Acest aspect este esențial mai ales pentru fondatorii de start-upuri sau PFA-uri care se stabilesc în alt stat, dar nu mută și contribuțiile sociale. În Uniunea Europeană, se aplică regula potrivit căreia contribuțiile se plătesc într-un singur stat membru, iar lipsa clarității în acest sens poate duce la pierderea drepturilor de pensie sau la imposibilitatea de a beneficia de servicii medicale în caz de urgență.

Nomazii digitali: între paradisuri fiscale și responsabilități fiscale neglijate
Popularitatea vizei de nomad digital în țări precum Croația, Estonia, Barbados sau Emiratele Arabe a creat o nouă clasă de lucrători independenți globali care evită plata contribuțiilor într-un stat stabil. Cu toate acestea, evitarea nu înseamnă legalitate, iar în lipsa unei rezidențe fiscale oficiale, nomazii digitali pot deveni “rezidenți fiscali oriunde și nicăieri”, adică expuși la audituri multiple. România nu are în prezent o viza de nomad digital, dar ANAF monitorizează veniturile prin intermediul schimbului automat de informații fiscale (CRS/OECD). În 2024, România a primit date despre peste 39.000 de conturi bancare deschise de persoane fizice române în afara țării. În lipsa unui cadru clar și a unei fiscalizări corecte, nomazii riscă amenzi și recalculări de taxe. Mai grav, pot pierde protecția legală în ambele țări, ajungând în situații juridice foarte complicate.

Cazul fondatorilor de start-upuri: cum afectează mobilitatea fiscalitatea afacerii
Tot mai mulți fondatori români își conduc firmele din alte țări europene, în special din Olanda, Estonia sau Portugalia, fără a reloca efectiv și sediul social al companiei. Acest lucru ridică problema sediului efectiv al conducerii, un criteriu important în dreptul fiscal internațional. Conform OCDE, dacă o firmă este condusă de facto din alt stat, acel stat poate revendica dreptul de a o impozita integral. Pentru un start-up tech înregistrat în România, dar al cărui fondator lucrează de un an din Berlin, Germania ar putea cere plata integrală a impozitelor, dacă activitatea de decizie și gestionare se desfășoară acolo. În cazul unor investiții sau runde de finanțare, lipsa clarității privind sediul fiscal al firmei poate bloca accesul la fonduri sau la granturi europene. În plus, în contextul controalelor din ce în ce mai sofisticate ale autorităților fiscale europene, fondatorii pot deveni personal răspunzători pentru declarații fiscale inexacte.

Convențiile de evitare a dublei impuneri: scutire sau complicație birocratică?
România a semnat convenții de evitare a dublei impuneri cu 87 de state, printre care toate țările UE, dar și SUA, Canada, Australia sau Japonia. Aceste convenții reglementează unde se impozitează un venit, cum se acordă creditele fiscale și care este statul cu drept de impunere principală. Problema apare însă la nivel practic: foarte puțini români care lucrează remote știu că trebuie să solicite un certificat de rezidență fiscală și să îl depună anual la autoritățile fiscale ale țării gazdă. În lipsa acestui certificat, convențiile nu se aplică, iar contribuabilul poate fi impozitat de două ori. Spre exemplu, dacă un consultant român lucrează remote din Franța și nu prezintă rezidența fiscală în România, autoritățile franceze pot considera venitul impozabil în Franța, iar România îl va considera impozabil și aici. Pentru evitarea acestor situații, este necesar un control fiscal preventiv anual și o bună colaborare cu specialiști în fiscalitate internațională. Lipsa de conformare nu este doar riscantă, ci și costisitoare.

Obține o oferta de credit pentru societatea ta, de pana la 150 000$, in doar 48H. Absolut gratuit. Aplica aici!

Detașarea oficială vs. lucrul „pe cont propriu”: un detaliu care face diferența
În Uniunea Europeană, un angajat român care lucrează temporar dintr-un alt stat membru poate fi considerat „detașat” și păstrează obligațiile fiscale și sociale în România, dar acest statut trebuie dovedit prin formularul A1. Doar în baza acestui document, el este scutit de plata contribuțiilor sociale în statul gazdă. Problema este că mulți angajatori români nu cunosc procedura sau nu doresc să o aplice din cauza birocrației, iar angajații lucrează în afara țării ca simpli nomazi digitali. Dacă lipsesc documentele oficiale de detașare, angajatul nu mai beneficiază de acoperirea socială din România și riscă să fie impozitat și în statul în care locuiește efectiv. De exemplu, în Germania, controalele efectuate de autoritatea fiscală pentru lucrători străini s-au intensificat în 2023, în special în cazurile unde nu există contracte de muncă locale sau documente clare de detașare. Pentru fondatorii de companii, problema devine și mai complicată: dacă lucrează dintr-o țară în care firma nu are sediu, dar desfășoară acolo activități economice constante, pot apărea obligații de înregistrare fiscală și plată de TVA local. Tot mai mulți consultanți în fiscalitate din România recomandă evitarea ambiguității și documentarea clară a oricărei forme de mobilitate profesională transfrontalieră.

Freelancerii români în diaspora fiscală: obligații mai mari decât se crede
Freelancerii reprezintă o categorie extrem de vulnerabilă în fața riscurilor fiscale, deoarece mulți dintre ei emit facturi către clienți internaționali fără a înregistra corect activitatea lor în țara de rezidență. Potrivit datelor ANAF, în 2024, aproximativ 17.000 de PFA-uri au fost radiate după ce autoritățile au constatat lipsa activității în România, deși veniturile continuau să fie încasate din străinătate. Lipsa unei consilieri fiscale adecvate face ca mulți freelanceri să rămână expuși, mai ales când primesc plăți prin conturi PayPal sau Revolut, care sunt deja monitorizate de autorități prin acordurile internaționale de schimb automat de date.

România ca „stat de evitare” fiscală: percepții și realități în UE
Pe fondul cotei unice de 10% și al unor contribuții sociale relativ mici comparativ cu alte state din UE, România este privită de unii fondatori străini ca un „refugiu fiscal”. Această percepție atrage însă atenția autorităților europene, care investighează firmele înregistrate în România dar operate din alte țări. De exemplu, o firmă românească administrată din Italia, dar care nu plătește impozit acolo, poate fi investigată pentru evaziune fiscală și relocare fictivă. În ultimii doi ani, ANAF și autoritățile italiene au deschis peste 300 de anchete comune în astfel de cazuri, iar rezultatele sunt clare: lipsa unui sediu real și a unei activități economice efective în România duce la pierderea dreptului de a aplica impozitarea în România. În mod similar, fondatorii români care gestionează firme din Emiratele Arabe Unite sau Cipru se pot confrunta cu cerințe de raportare extinse în România, mai ales dacă păstrează conturi bancare sau reședință în țară. România nu este un paradis fiscal, dar poate deveni, involuntar, parte dintr-un aranjament fiscal abuziv.

Consecințele juridice ale neconformării fiscale: amenzi, penalități și dosare penale
Conform Codului Penal român, sustragerea de la plata impozitelor prin ascunderea sursei veniturilor sau declararea falsă a rezidenței poate fi considerată evaziune fiscală, infracțiune pedepsită cu până la 7 ani de închisoare. Dincolo de aspectul penal, riscurile includ amenzi fiscale de până la 30% din suma datorată, penalități zilnice de întârziere și chiar interdicții de a înființa firme sau a activa în anumite domenii. În 2023, ANAF a inițiat peste 8.400 de controale la persoane fizice care lucrau din străinătate, dar nu își schimbaseră rezidența fiscală sau nu declaraseră veniturile. Mai mult, odată cu digitalizarea ANAF și cu extinderea schimbului internațional de date, este tot mai ușor pentru autorități să identifice neconcordanțele între locul unde este generat venitul și locul unde este declarat. De exemplu, un român care lucrează remote din Danemarca, dar figurează cu venituri din România, poate fi automat selectat pentru audit. Ignorarea acestor proceduri nu înseamnă doar pierderi financiare, ci și o pată pe reputația profesională, greu de înlăturat în mediul corporativ sau antreprenorial.

Pentru a evita riscurile fiscale și juridice pentru munca remote din afara României, este important consultarea unui expert în fiscalitate internațională. În primul rând, se recomandă notificarea plecării din România prin formularul pentru stabilirea rezidenței fiscale și solicitarea unui certificat de rezidență din noul stat. În cazul angajaților, este crucială clarificarea statutului – detașat, lucrător independent sau salariat în statul gazdă – pentru a ști unde se plătesc taxele și contribuțiile.